Simplul fapt ca existam este o mare sansa. Suntem rezultatul unei inlantuiri de evenimente extraordinare si improbabile: mamiferele au avut norocul de a le supravietui dinozaurilor; un mic grup de primate a sfidat conditiile vitrege si a reusit sa supravietuiasca, acum cateva milioane de ani, in savanele Africii; si, nu in ultimul rand, am avut sansa ca parintii nostri sa se intalneasca. Alice Roberts exploreaza deopotriva corpul uman si trecutul nostru evolutiv si se foloseste de ultimele descoperiri in embriologie si paleontologie pentru a decodifica urmele pe care le-a lasat evolutia omului atat in fazele prin care trece embrionul, cat si in anatomia corpului adult. Partile corpului sunt explorate pe rand, pentru a elucida legatura dintre stramosii nostri si omul modern. Felul in care se dezvolta partile corpului inca din uter si functionarea lor in timpul vietii adulte reflecta istoria speciei umane si sunt calea spre a intelege locul pe care-l ocupam in marele arbore al vietii.

In stilul ei foarte personal, Alice Roberts spune o poveste care ne apropie de stramosii nostri, de inceputurile noastre ca organisme monocelulare - si ni se dezvaluie totodata drept un autor plin de farmec. - Richard Dawkins

Personajul principal din poveste esti, de fapt, TU. E vorba despre mostenirea ta evolutiva si despre dezvoltarea ta embrionara, in timpul careia ai crescut si te-ai schimbat pana ai capatat forma umana. Aceasta e cea mai buna poveste despre creatie, fiindca este adevarata. Și, in plus, e plina de revelatii destul de bizare. - Alice Roberts

Fragment ebook:

Tot van Leeuwenhoek a fost si primul om care a vazut un spermatozoid uman. Inchipuiti-va cat de uluit trebuie sa fi fost. Ne e greu sa ne imaginam, fiindca noi stim ca spermatozoizii exista, dar sa ui tam asta deocamdata; e anul 1677, esti van Leeuwenhoek si te fascineaza posibilitatile lumii microscopiei. Stii ca, printr-un me canism oarecare, sperma duce la aparitia copiilor, asa ca obtii o mostra (de taliile legate de partea aceasta le las in seama imaginatiei) si te uiti la o picatura din lichidul acela laptos la microscop. O privesti, uimit de imaginea care ti se arata. Tot campul tau vizual freamata. Distingi celule individuale, care seamana cu niste mormoloci si dau frenetic din coada. Par a fi microorganisme, ca protistele pe care le-ai descoperit deja (si despre care ai trimis scrisori catre Royal Society). Doar ca "animal culii" acestia veneau de la un om.
Lucrul cu adevarat uimitor este insa (in retrospectiva, fireste) ca nici Leeuwenhoek, nici oamenii de stiinta de la Royal Society din Londra, carora le-a descris intr-o scrisoare observatiile lui, nu si-au dat seama imediat de importanta lor: descoperisera jumatate din secretul conceptiei. Un alt olandez are meritul ca  aproape a descoperit ovulul uman. E vorba de un medic pe nume Regnier de Graaf, care, in 1672, a publi cat un tratat despre organele reproductive feminine ce includea o descriere a dezvoltarii foliculilor in ovarele iepuroaicelor. Aceste mici grupari de celule, prezente si in ovarele umane, aveau sa-i poarte numele: foliculi ai lui de Graaf. Tot el a observat si niste sfere minuscule in trompele uterine, dupa spargerea foliculilor, si a dedus ca acestia din urma (si sferele) trebuiau sa contina oua. Dar ovulul mamiferelor avea sa fie identificat abia in 1827.