Titlul acestei carti poate fi inselator. Cititorul ar putea crede ca are dinainte o lucrare de pura istorie culturala, o culegere de documente si analize, menite sa devina un omagiu pios, comemorativ, adus unor grupuri de intelectuali care, in vremuri neprielnice, au incercat sa-si pastreze chipul si sa-si urmeze vocatia. In realitate, e vorba de o reconstructie erudita, dar intens simpatetica, a unui "model" de viata spirituala atemporal. E vorba despre modul in care se nasc intalnirile purtatoare de destin, despre farmecul - si rigorile - drumului tatonant spre cunoastere, despre comuniune, impreuna-cautare, drama lumeasca si speranta. E vorba despre efortul oamenilor de a se situa, de "a-si gasi locul" si despre "institutionalizarea" - dincolo de institutii - a formarii intelectuale. In ce ma priveste, am aflat neasteptat de multe lucruri despre imprejurari pe care credeam ca le stiu dinauntru. Anca Manolescu le stie insa mai bine. Intr-un anumit sens, ea este mai intim legata de modelele pe care le invoca decat chiar unii dintre reprezentantii lor. - Andrei Plesu

E oare nepotrivit ca intelectualul sa se comporte in credinta ca intelectual? E inutil sa-si pastreze in acest domeniu chipul specific sau macar ideal? Pofta de a intelege, disciplina si elanul gandului nu-si gasesc locul in religie? In epocile premoderne, intrebarea ar fi fost intrucatva caraghioasa. De la autori crestini timpurii pana la monahismul medieval, nu a fost oare infatisata credinta drept "filozofie" in sensul antic al termenului, drept "adevarata filozofie": formare a sinelui intemeiata pe revelatie, urmare a Logosului pe calea cunoasterii lui Dumnezeu? Calea filozofiei, in rostul ei prim, si calea cunoasterii religioase nu sunt divergente. Ca stil de viata si de convivialitate, intre cercul filozofic si grupul de studiu crestin, asemanarile, nu deosebirile par sa precumpaneasca. Modelul Antim si modelul Paltinis ne-o reamintesc. - Anca Manolescu

Fragment din ebook:

"E curios. Pentru cine vrea sa se miste in viata  intelegand ceea ce il inconjoara si pe sine insusi, cultura e (inca) mijlocul potrivit, antrenamentul necesar. A avea obisnuinta lecturii atente, a frecventa marii autori, a dobandi disciplina reflectiei si a studiului, toate acestea par firesti pentru cine cauta sensul a ceea ce i se intampla si se intampla lumii. Inveti sa gandesti bine pe cont propriu intalnind gandirea celor care, in cursul vremurilor, au gandit stralucit, inventiv, indraznet. A fi bine format inseamna a fi "om cultivat".  Dar cand e vorba sa te raportezi la transcendent, aceasta educatie a intelegerii nu pare sa mai fie necesara de cateva secole incoace. Pare sa incurce chiar, sa tulbure "credinta simpla" ceruta tuturor. Cand priveste catre punctul cel mai inalt al realului, omului religios i se sugereaza ca uneltele culturii inalte nu-i sunt de trebuinta, ca e bine sa le lase deoparte, sa devina un credincios cald, neispitit de „primejdiile“ cunoasterii. Sa fie chiar asa? E oare nepotrivit ca intelectualul sa se comporte in credinta ca intelectual? E inutil sa-si pastreze in acest domeniu chipul specific sau macar ideal? Pofta de a intelege, informatia riguroasa, disciplina gandului nu-si gasesc locul in religie? Indeletnicirea cu ideile e aici necuvenita?"