• Bestseller The Sunday Times.

 

In adolescenta, dupa ce a citit despre autism, Fern Brady si-a dat repede seama ca si ea sufera de aceasta tulburare. S-a dus la un medic sa-i spuna banuiala ei, dar concluzia lui a fost ca se insala, asa ca a primit diagnosticul de autism abia la varsta de treizeci si patru de ani.

 

Cu umorul si sinceritatea care au transformat-o in una dintre cele mai de succes comediante din Marea Britanie, Fern descrie modul in care autismul netratat la timp i-a ingreunat viata: dificultatile de invatare, constanta inadecvare sociala, nesfarsitele incercari de a-si gasi un job, cum a ajuns sa faca striptease ca sa se intretina si cum a fost internata intr-un spital de psihiatrie pentru ca nimeni nu stia ce avea.

 

Induiosator si revelator, debutul lui Brady ofera o marturie absolut necesara despre ce inseamna sa fii femeie cu autism intr-o lume care inca nu accepta neurodiversitatea. 

 

O carte care m-a facut sa rad in hohote, dar care mi-a si frant inima. O lectura obligatorie pentru a intelege ce inseamna sa traiesti cu autism. - Daisy Buchanan

 

Un memoir care arata cat de important este sa te cunosti pe tine insuti. - The Guardian

 

Scris cu umor si sensibilitate, memoir-ul lui Fern Brady este absolut necesar intr-o lume in care femeile cu autism sunt complet neglijate. - Devon Price, autorul volumului Unmasking Autism

 

O carte sincera, emotionanta si plina de umor. - The Sun

 

Bineinteles ca e amuzanta, doar e scrisa de Fern Brady, dar este, in acelasi timp, emotionanta si revelatoare. - Adam Kay

Traducuere din limba engleza de Irina-Maria Bortoi.
 

Desi aveam ochi destul de frumosi, erau ascunsi de ochelarii mei enormi ca niste funduri de borcane, iar sprancenele mult prea groase chiar le stirbeau din frumusete. Mai mult, inca aveam mustata. Eva nu avea par pe fata decat acolo unde trebuia, un factor esential in a fi atragatoare, mi-am dat seama, si avea tenul masliniu, cu niste ochi uriasi, ca de printesa Disney. Bunica o gadila pe spate o vesnicie in timp ce stateam la masa din rulota si ascultam Doris Day's Greatest Hits. Ma uitam urat la ele de sub sprancenele mele groase si ma gandeam: "Mi-ar placea sa ma gadile si pe mine pe spate."

- Poti sa ma gadili pe spate, bu...ni? am indraznit eu, proband-o pe "buni" ca pe o bluza care nu-ti vine bine.

A facut o grimasa, si-a deschis si si-a inchis palma, aruncandu-mi o privire de gheata.

- Mi-a obosit mana acuma.

Singura data cand Toodaloo mi-a facut vreun compliment a fost cand abia iesisem din baie zi si aveam un prosop infasurat in jurul capului. Era gata sa-mi pun la loc ochelarii cu rame groase si sa revin la starea mea de uratenie de facto, cand m-a atins pe brat si a ramas cu gura cascata.

- Doamne Dumnezeule! a spus ea. Arati exact ca Fecioara Maria!

Bunica il iubea pe Isus, si in catolicismul irlandez tendinta e sa o iubesti pe mama lui si mai mult, asa ca am zambit larg, stiind ca in lumea seculara asta ar fi fost echivalent cu a spune ca arat exact ca Angelina Jolie.

Intr-o zi, Toodaloo mi-a prins de pulover o brosa infatisand doua picioruse argintii, la fel ca piciorusele de pe cardiganul ei. Eram entuziasmata, deoarece ele reprezentau marimea picioruselor unui bebelus cand mama lui cea haina vrea sa-l omoare si, purtand aceste picioruse, ne aratam sustinerea fata de copiii nenascuti din intreaga lume. La biserica imi placea sa ma uit la afisele cu bebelusi morti aruncati in tomberoane; astfel, mesa era mai captivanta, desi ma nedumerea faptul ca parintii mei considerau nepotrivite atat de multe emisiuni TV si carti de acasa, dar bebelusii morti azvarliti la cos erau in regula."